Miercuri 4 ianuarie 2023

Sfântul Publie din Zevgma, în Siria

Din scrierile Sfântului Episcop Teodoret al Cirului, din Siria, aflăm:

Sfântul Publie din Zevgma, în Siria
Sfântul Publie din Zevgma

   1. În aceeaşi vreme, trăia un anume Publie, care arăta bine la trup şi avea un suflet care se potrivea fizicului său, sau mai degrabă era mult mai minunat decât trupul. Dat fiind că cetatea sa era locul care amintea de Xerxes - care, mărşăluind împotriva Greciei şi dornic să traverseze Râul Eufrat cu armata sa, a strâns un număr mare de nave, le-a lipit una de celalaltă şi în acest fel a făcut pod peste râu - locul fusese numit "Zevgma", pornind de la acest eveniment. Sfântul Publie fiind originar din acest oraş, s-a retras într-un loc înalt, la mai mult de treizeci de kilometri distanţă de cetate. Acolo, şi-a construit o mică colibă şi a împărţit tot ce moştenise de la tatăl său - mă refer la casă, proprietăţi, turme, îmbrăcăminte, vase de argint şi bronz şi la orice altceva ducea cu el.

   2. După ce le-a împărţit potrivit legii dumnezeieşti, celor care aveau nevoie de ele, şi s-a eliberat de orice grijă lumească, a avut doar grija de a le înlocui pe toate cu slujirea Celui Care îl chemase, având acest lucru în sufletul său, neîncetat, noapte şi zi, cercetând şi interesându-se despre cum să-l sporească. Astfel, nevoinţa lui sporea continuu şi se întărea, cu fiecare zi. Căci nimeni nu l-a văzut vreodată să se odihnească măcar puţin în zi, ci cântarea psalmilor era urmată de rugăciune, rugăciunea de cântarea psalmilor şi de citirea învăţăturilor dumnezeieşti. Apoi, se îngrijea de cei ce veneau la el şi de alte lucruri necesare.

   3. Petrecându şi viaţa în aceste lucrări şi fiind model de virtute pentru cei care doreau să-l urmeze, precum o pasăre cântătoare, el a atras mulţi dintre semenii săi în această cursă a mântuirii. La început, însă, nu a avut pe nimeni să trăiască alături de el; construind mici chilii apropiate, el a poruncit fiecăruia dintre cei care i s-au alăturat, să trăiască separat, în timp ce el le controla continuu chiliile, împiedicându-i să aibă în ele mai mult decât strictul de care aveau nevoie. Se spune că avea chiar şi un cântar cu care cântărea greutatea pâinii şi că, dacă găsea mai mult decât ar fi trebuit, se supăra şi îi mustra pe aceia pentru lăcomie. El le poruncea să nu caute sa se sature nici când mănâncă, nici când beau, ci să caute doar atât cât era suficient pentru a asigura viaţă trupului şi, dacă ar fi văzut vreodată pe cineva că cernea făina de tărâţă, îl ocăra pe cel care făcea aceasta, acuzându-l de desfrânare în mâncare. Noaptea apărea pe neaşteptate la fiecare uşă şi, dacă găsea pe cineva treaz şi cântând lui Dumnezeu, el pleca în tăcere; dar dacă surprindea pe cineva dormind mai devreme, bătea în uşă cu mâna şi îl mustra pe cel ce dormea, cu cuvântul, pentru că dăduse trupului mai mult decât avea nevoie.

   4. Văzând aceste nevoinţe ale lui, unii dintre cei cu cugetul asemenea au propus construirea unui singur lăcaş pentru toţi. Ei au spus că cei care atunci erau împrăştiaţi vor trăi în mai mare rânduială, urmând ca el să scape de o mare parte din acea nelinişte. Înţeleptul a acceptat această sugestie: adunându-i pe toţi, a demolat acele chilii mici, iar pentru aceia construind una singură. El le-a spus să trăiască în comun şi să se preocupe unul de altul - unul să urmeze blândeţea altuia, care la rândul său să împletească blândeţea cu râvna primului, în timp ce altul, dând o lecţie în păstrarea trezviei, să primească o lecţie privind postirea. „Primind ceea ce ne lipseşte, de la ceilalţi”, a spus el, „vom avea parte de desăvârşirea în virtute. La fel cum în oraşele din lume, unde unul vinde pâine, altul legume, unul face negoţ cu haine, în timp ce altul face negoţ cu pantofi şi, astfel, asigurându-şi cele necesare unul celuilalt, trăiesc mai mulţumiţi; cel care oferă un lucru de îmbrăcăminte primeşte o pereche de pantofi în schimb, iar cel care cumpără legume oferă pâine - tot aşa este corect să ne oferim reciproc cele de preţ ale virtuţii.

   5. Văzând cum cei de aceeaşi limbă se pregăteau şi se străduiau şi cântau lui Dumnezeu în limba greacă, dorinţa după acelaşi mod de trai i-a prins şi pe cei care foloseau limba locală. Aşă că unii dintre aceştia din urmă s-au unit şi i-au cerut să fie alături turmei şi să primească o parte din învăţătura sa sfântă. El a primit cererea, amintindu-şi de legea pe care Stăpânul le-a dat-o Sfinţilor Apostoli când a zis: „Mergeţi şi faceţi-vă ucenici în toate neamurile”. După primul lăcaş, el a construit unul mai bun şi le-a spus acelora să locuiască acolo; şi a construit o biserică a lui Dumnezeu, în care le-a zis ambelor grupuri să se adune la începutul zilei, pentru a aduce cântarea de seară şi de dimineaţă lui Dumnezeu; aceştia trebuia să fie împărţiţi în două şi fiecare să folosească propria sa limbă, atunci când le vine rândul la cântat.

   6. Acest mod de vieţuire continuă chiar şi astăzi: nici timpul, care este dornic să schimbe lucruri de acest fel, şi nici cei care au moştenit rânduiala acestui om nu au schimbat nimic din regulile pe care le-a stabilit, cu toate că nu doi sau trei, ci mulţi au devenit stareţi. Imediat ce s-a mutat din această viaţă şi a trecut la acea viaţă fără întristare, Teotecn devenea stareţ pentru vorbitorii de greacă şi Aftonie pentru vorbitorii de siriacă, ambii fiind statui şi icoane ale virtuţilor sale. Ei i-au împiedicat atât pe fraţii, cât şi pe cei ce-i vizitau, să ia seama la moartea sa, sfătuindu-i să ia seama mai degrabă la modul lui de viaţă. Însă dumnezeiescul Teotecn nu a trăit decât scurt timp, mai apoi Teodot preluând poziţia de stareţ; Aftonie a continuat o perioadă lungă de timp să aibă grijă de turmă şi să o îndrepteze după rânduiellile care îi fuseseră lăsate. Acest Teodot, originar din Armenia, a avut parte de această însoţire ascetică şi s-a numărat de la început între aceştia, aflându-se sub ascultarea marelui Teotecn. Când, aşa cum am spus, acesta din urmă a plecat dintre ei, el a primit conducerea şi a abundat în calităţi atât de mari, încât aproape că a umbrit faima predecesorilor săi. Pentru că dorul după Dumnezeu lucrase atât de mult în el şi îl rănise cu săgeţi aşa multe, zi şi noapte vărsa lacrimi de pocăinţă. El se umpluse de un asemenea har duhovnicesc, încât atunci când se ruga, toţi cei prezenţi pur şi simplu ascultau în tăcere cuvintele sale sfinte, simţind că ascultând se rugau mai cu zel. Căci cine, ascultând acele cuvinte rostite atât de sincer, era atât de tare ca din oţel, încât să nu fie vrăjit în suflet şi să se înmoaie, încât ceea ce era greu şi de nestăpânit în el să nu se transforme în slujire lui Dumnezeu? Sporindu-şi astfel averea, cu fiecare zi, şi strângându-şi comoară nestricăcioasă, din lucruri atât de bune, după ce şi-a păzit oile timp de douăzeci şi cinci de ani, el s-a alăturat Părinţilor săi, mutându-se la Domnul la vârstă înaintată, după cuvintele Scripturii, şi înmânând frâiele lui Teotecn, nepotul său din naştere şi frate în duh.

   8. Acel dumnezeiesc Aftonie, după ce condus corul de mai bine de patruzeci de ani, a primit tronul episcopal, dar fără a schimba nici mantia sa ascetică aspră, nici tunica sa din păr de capră; ci a mâncat aceeaşi mâncare precum înainte de episcopatul său. În ciuda asumării acestei chemări, el nu s-a îngrijit de turma sa mai puţin, ci a petrecut majoritatea zilelor acolo, de acum rezolvând toate neînţelegerile, îngrijindu-se de toţi cei nedreptăţiţi, ori adresând îndemnuri ucenicilor săi; şi a împlinit fiecare dintre aceste sarcini, în timp ce cosea zdrenţele tovarăşilor săi, ori curăţa lintea, sau făcea altceva de acest fel. După ce şi-a împodobit astfel episcopatul şi a sporit în virtute, el a acostat cu această marfă în portul divin.

   9. Şi ce ar trebui să spunem despre Teotecn şi succesorul său Grigorie? Primul a dobândit din tinereţe toate formele cugetării şi a urmat prin faimă predecesorului său, în timp ce cel de-al doilea muncea încă la adânci bătrâneţe, ca într-un trup cu deplină vigoare, căci a continuat să refuze cu totul rodul viţei şi nu lua nici măcar oţet sau stafide, nici lapte, fie ele proaspete sau uscate - pentru acest mod de viaţă, a fost ales de marele Publie. În ceea ce priveşte untdelemnul, aceştia se împărtăşeau de folosirea acestuia în perioada Paştilor, dar refuzau o parte din el după aceea.

   10. Aşa am aflat despre marele Publie - din care unele auzindu-le, altele văzându-le ucenicii săi, recunoscând învăţătorul în ucenicii săi şi descoperind antrenorul prin sportivii săi. Prin urmare, crezând că este nedrept, chiar rău, să las ceva atât de folositor sub tăcere, am alcătuit această naraţiune, pentru cei care nu o cunosc, câştigând pentru ei foloase şi pentru mine câştigul care vine din reamintirea acestora. Căci, am luat parte la cele zise de Domnul: „Pe toţi cei care Mă recunosc în faţa oamenilor, şi Eu îi voi recunoaşte în faţa Tatălui Meu Care este în Ceruri”. Şi ştiu clar că, prin împărtăşirea amintirii acestor oameni omenirii, mă voi bucura să fiu pomenit de ei înaintea Dumnezeului Universului.

   Sfântul Publie din Zevgma este cinstit în mod aparte în ziua de 25 ianuarie, în fiecare an.
*********
/ spre slava lui Dumnezeu – traducere şi adaptare Lăcaşuri Ortodoxe – 2022

Lăcaşuri Ortodoxe (spre pagina principală)

Ajutaţi Mânăstirea Halmyris

Ajutaţi Mânăstirea Halmyris

Orice sumă ca ajutor poate fi depusă prin mandat poștal.

Adresa: Mânăstirea Halmyris, Murighiol, Tulcea, România
Pr. Arhim. Stareț Iov (Ion Archiudean)

Mai multe informații puteți afla pe

www.ManastireaHalmyris.ro și www.SfintiiEpictetSiAstion.ro

Transmisiuni în direct

Vă anunţăm noutăţile