Duminicã 20 noiembrie 2022

Sfântul Marcu al Efesului

Icoana Sfântului Marcu al Efesului
Icoana Sfântului Marcu al Efesului

   Sfântul Marcu primea la naştere numele Emanuel, în 1392, în Constantinopol. El provenea din părinţi evlavioşi, tatăl său, Gheorghe, fiind judecător de frunte, sachelar şi diacon al Marii Biserici, iar mama sa, Maria, fiica evlaviosului medic Luca. Ambii părinţi au încercat şi au reuşit să-l crească pe micul Emanuel în învăţătura Domnului. Dar moartea tatălui său i-a lăsat, pe el şi pe fratele său mai mic, Ioan, orfani, la o vârstă fragedă.
Sfântul învăţase primele sale litere de la tatăl său Gheorghe, care avea o faimoasă şcoală privată. După moartea tatălui său, mama sa l-a trimis să-şi continue studiile cu cei mai cunoscuţi profesori ai vremii, Ioan Ciortasmenos (ulterior ajuns Mitropolitul Ignatie de Silivria) şi matematicianul şi filosoful Gheorghe Gemiston Plethon. Printre colegii săi de clasă, se număra şi viitorul său opozant, Visarion Cardinalul.

 

Profesor şi călugăr
   Când tânărul Emanuel îşi încheia studiile, avea să-şi asume administrarea şcolii tatălui său şi a fost curând recunoscut drept cel mai strălucit profesor al cetăţii aflate în declin. Printre elevii săi care au excelat mai târziu s-au numărat cercetătorul Gheorghe Ghenadios, primul Patriarh în urma căderii cetăţii, Teodor Agalianos, Mitropolitul Teofan de Medeia şi fratele său Ioan Evghenikos. Cu toate acestea, dragostea sa după Dumnezeu nu i-a permis lui Emanuel să urmeze o carieră didactică dintre cele mai promiţătoare. Nici măcar relaţia foarte prietenoasă cu împăratul nu l-a oprit să se lepede de lume şi să fugă pe Insula Antigona din Insulele Prinţului, aproape de renumitul ascet Simeon. A rămas acolo, ducând o luptă duhovnicească, timp de doi ani, pentru ca, mai apoi, după atacurile turceşti asupra insulelor, să meargă cu Bătrânul său în frumoasa mânăstire a Sfântului Gheorghe din Mangana, în Constantinopol.

   Călugărul Marcu a continuat în pocăinţă, îndurând viaţa ascetică aspră. În Mânăstirea Mangana, Sfântul Marcu a alcătuit peste 100 de lucrări şi aproape toate s-au salvat până în zilele noastre. Deosebit de importante, sunt lucrările pe care le-a scris împotriva rivalilor cu înclinare latină ai Sfântului Grigorie Palama - pe care îl respecta foarte mult, ca model. În această mânăstire, Marcu a fost făcut preot, după ce a fost presat să facă acest lucru, pentru că se găsea pe sine nevrednic de o chemare atât de înaltă. Curând, dobândise o faimă duhovnicească atât de mare, încât mulţi clerici şi laici îi scriau, solicitându-i părerea în diferite subiecte. 

La Sinodul din Ferrara
   În 1436, chiar dacă era încă ieromonah, Patriarhul Alexandriei îl numea reprezentant al său la Sinodul convocat pentru unirea Bisericilor. În acelaşi an, împăratul Ioan Paleologul îl obliga să primească tronul Mitropolitului de Efes, care tocmai devenise vacant. Împăratul şi-a arătat marea apreciere pentru Sfântul Marcu, numindu-l Exarh General al Sinodului. Drept urmare, Sfântul i-a însoţit, pe Patriarh şi restul reprezentanţilor, către Italia. Sfântul Marcu mergea la Sinod, cu cele mai bune intenţii, demonstrându-şi poziţia conciliatoare, prin discursul pe care îl compusese pentru Papă, chiar înainte de începerea procedurilor Sinodului din Ferrara. Unii reprezentanţi ortodocşi chiar l-au criticat pe Marcu, pentru poziţia sa de conciliere în dialogul cu Cardinalul Cesarini, cerând ca, de atunci, să vorbească, în locul lui, Mitropolitul Visarion de Nicea.

   Primul subiect de discuţie a fost purgatoriul. Visarion s-a simţit, însă, incapabil să vorbească (datorită pregătirii sale teologice inadecvate), lăsându-l pe pe Sfântul Marcu să continue pentru ortodocşi - având să exprime patru puncte de dezacord pe această temă. Opiniile ortodoxe clare, cristaline, aşa cum au fost prezentate de Sfântul nostru, l-au mulţumit foarte mult pe împărat, care îl privea pe Marcu, ca pe un teolog ortodox care putea răspunde cu uşurinţă argumentaţiei papistaşilor. Dar împăratul roman, nepregătit din punct de vedere teologic, spera că opiniile ortodocşilor vor prevala, neştiind că papistaşii vor insista asupra erorilor lor. Din acest motiv, când împăratul a văzut că învârtoşarea iraţională a latinilor îi va distruge agenda politică - şi anume unirea Bisericilor, pentru a-l ajuta la confruntarea cu turcii - a început să-i preseze pe ortodocşi să urmeze o cale de mijloc mai reţinută şi blândă.

Falsa Unire
   Latinii şi-au aplicat, de atunci, tacticile lor binecunoscute, cu zvonuri, minciuni şi presiuni, împărţind în acea perioadă în Ferrara sute de pliante care conţineau cincizeci şi patru de aparente practici ale ortodocşilor, prezentate ca fiind eretice (non-latine). Văzând că situaţia se agrava împotriva ortodocşilor, doi dintre membrii consfinţiţi ai reprezentanţei ortodoxe, Mitropolitul Antonie de Herakleia, mitropolit de prim rang la Tronul Ecumenic, şi Ioan, fratele Sfântului Marcu, au încercat să fugă din Ferrara, dar au fost împiedicaţi de împărat. Întrucât Ioan fusese însoţit de fratele său în port, împăratul şi Patriarhul, temându-se de alte încercări de fugă, în acord cu papistaşii au mutat Sinodul, de la Ferrara, care era aproape de mare, la Florenţa.

   Când procedurile Sinodului au reînceput, Sfântul Marcu, Mitropolit de Efes, a fost principalul vorbitor, pentru ortodocşi. Drept urmare, răspunsurile Sfântului şi contrazicerile credincioşilor mincinoşi latini au provocat mânia ortodocşilor cu minte latină, care cu consimţământul tacit şi fiind toleraţi de împărat, au încercat să se ridice asupra Sfântului Marcu, răspândind zvonuri că ar fi înnebunit. În timpul uneia dintre întâlnirile reprezentanţilor ortodocşi, când Mitropolitul de Efes s-a referit la papistaşi ca la "eretici", Mitropolitul de Lacedemonia şi Mitilene l-a insultat pe Sfânt şi a încercat să-l lovească.

 

Marcu al Efesului nu semnează
   Sfântul, constatând că toate încercările sale de a-i convinge pe ortodocşi să nu se îndrepte spre uniune - şi să devină astfel victime ale papistaşilor - fuseseră zadarnice, a încetat să mai ia parte activ la procedurile Sinodului.
   În cele din urmă, la 5 iulie 1439, uniunea a fost avizată şi, după cum raporta Siropulos, majoritatea reprezentanţilor ortodocşi a semnat împotriva voinţei sale, temându-se de împărat. Papa, întrebând dacă Marcu a semnat şi el, a primit răspuns negativ. Despre aceasta, Papa remarca: "Ei bine, nu am realizat nimic". Arogant şi despotic, Papa i-a cerut, fără ruşine, nehotărâtului împărat roman, să-l trimită pe Marcu, pentru a fi judecat, în faţa Curţii Sinodale, dar, din fericire, împăratul a refuzat.

   Mai târziu, împăratul îi cerea Sfântului Marcu, primind mai întâi asigurări orale de la Papă privind siguranţa sa, să se prezinte înaintea Papei, pentru a-i explica propria sa poziţie. Sfântul Marcu, ascultând ordinul împăratului, a mers la Papă. În zadar, arhi-ereticul Occidentului a încercat să-l forţeze să accepte uniunea neobişnuită. Când a văzut că Sfântul Marcu a rămas nemişcat în opiniile sale, a revenit la abuzuri, ameninţând că-l va declara eretic. Cu toate acestea, Sfântul Marcu nu s-a lăsat intimidat, răspunzând cu îndrăzneală şi zicând: "Participanţii la Sinod renunţă să-i judece pe cei nepăsători faţă de Biserică, ba îi şi laudă pe cei care se ridică împotriva ei, în schimb pe cei care predică din ea şi se luptă pentru ea, îi numesc eretici. Oricum, nu predic propriile mele convingeri şi nici nu am inovat nimic şi nici nu sunt pentru o dogmă sau o regulă străină, ci respect neţărmurita ei slavă".

 

Oamenii îl întâmpină pe Marcu
   Urmare a uniunii trădătoare de la Ferrara-Florenţa, romanii au părăsit Italia, pentru a se întoarce în oraşul asediat. Împăratul l-a primit pe Sfântul Marcu pe nava imperială, iar după o călătorie ce durase trei luni şi jumătate ajungeau, în sfârşit, la Constantinopol. Acolo, oamenii i-au întâmpinat cu sentimente adverse şi i-au denunţat pe cei care au semnat uniunea, în schimb salutându-l şi cinstindu-l pe Sfânt. Apoi, după cum descrie episcopul greco-latin Joseph din Metanis, "cel din Efes a văzut mulţimile lăudându-l pentru că nu a semnat, iar mulţimea a îngenuncheat în faţa lui ca şi cum ar fi fost Moise şi Aaron, lăudându-l şi numindu-l Sfânt". 
   Oamenii simpli ai lui Dumnezeu îl priveau pe Sfântul Marcu ca pe singurul Ierarh care a avut curajul şi capacitatea de a-şi apăra credinţa ortodoxă. Erau deja conştienţi că destul de mulţi dintre cei care semnaseră uniunea fuseseră mituiţi de Papă, iar mâinile Sfântului Marcu erau curate. Când împăratul a decis să pună un nou Patriarh, el a trimis reprezentanţi să-i ceară acestuia să primească înalta onoare, dar nu a acceptat.

 

Încarcerarea Sfântului, în Lemnos
Pe 4 mai, în 1440, Sfântul Marcu a fost obligat să fugă din oraşul împărătesc, înapoi la tronul său din Efes, întrucât viaţa îi era pusă în pericol. La acea vreme, Efesul era deja ocupat de turci. După ce a păstorit pentru o scurtă perioadă de timp binecuvântată, a fost forţat din nou, de această dată din cauza turcilor şi unioniştilor, să părăsească Efesul şi să urce pe o navă cu destinaţia Muntele Sfânt, unde decisese să trăiască tot restul vieţii sale. Cu toate acestea, când nava oprea în Lemnos, Sfântul avea să fie recunoscut şi arestat la ordin imperial şi închis, acolo, timp de doi ani. În perioada de încarcerare, el a suferit foarte mult, dar aşa cum îi scria Ieromonahului Teofan din Evia: "Cuvântul lui Dumnezeu şi puterea adevărului nu pot fi legate, ba continuă şi sporesc, iar mulţi dintre fraţi, încurajaţi de exilul meu, se opun celor răi şi răstălmăcitori ai credinţei adevărate".

   Din Lemnos, Sfântul a trimis faimoasa sa epistolă enciclică adresată tuturor ortodocşilor din întreaga lume şi celor care trăiau pe insule. Prin aceasta, el îi mustra puternic pe acei ortodocşi care acceptaseră uniunea şi, fără compromisuri, dovedea că latinii sunt inovatori. Din această cauză, el spunea: "Întrucât sunt eretici, ne-am întors şi, pentru asta, ne-am despărţit de ei".  Sfântul îi invita, apoi, pe credincioşi să-i evite pe unionişti, deoarece sunt "apostoli falşi şi slujitori înşelători".

 

Continuarea luptei, în Mânăstirea Mangana
   După ce a fost eliberat din închisoare, Sfântul Marcu, din cauza bolii, nu s-a mai putut retrage pe Muntele Sfânt, ci s-a întors la Mânăstirea din Constantinopol unde a fost primit de către poporul credincios, cu cinste, ca Sfânt şi Mărturisitor. Din Mânăstirea Sfântului Gheorghe din Mangana, noul mărturisitor a condus lupta împotriva unioniştilor, semnând scrisori către călugări şi clerici, încurajându-i să păstreze adevărata credinţă şi să nu coopereze cu unioniştii. 

   Suferind de pe urma presiunilor, persecuţiilor şi dispreţului, starea de sănătate a Sfântului Părinte s-a agravat, astfel încât pe 23 iunie, în 1444, după ce şi-a chemat alături fiii săi duhovniceşti, lăsând conducerea luptei anti-unire lui Gheorghe Ghenadios Scholarios, a plecat la Domnul, la vârsta de 52 de ani. 

 

Cinstirea Sfântului, după mutarea sa la Domnul
   Poporul credincios al lui Dumnezeu, acum orfan, a jelit foarte mult pierderea Părintelui său duhovnicesc. Gheorghe Scholarios i-a adus un elogiu, în care amintea, între altele, despre cel drept: "ca cleric el a excelat, ca ierarh a strălucit şi a suferit pentru Biserică, astfel încât ea să poată continua pe cât posibil neschimbat drumul său mai departe... Acum, sufletul îi este mângâiat în binecuvântare, bine recunoscut şi primit, aici studiind viaţa în Hristos şi urmând învăţătorilor sfinţi ai credinţei, astfel încât să fie întotdeauna la fel de neprihănit ca ei". Roada duhovnicească pe care Sfântul a avut-o, au fost cei doi ucenici sfinţi ai săi, Patriarhi ai Constantinopolului, Ghenadie şi Dionisie.

   Imediat după mutarea sa la Domnul, Sfântul Marcu a fost cinstit, ca Sfânt şi Mărturisitor. Astfel, opozantul său contemporan, Iosif uniatul, Episcop de Metanis, mărturisea cu durere: "Între multi şi diverşi, chiar şi cel numit Palama şi Marcu din Efes, au fost scăldaţi în cuvinte de slavă, de către oameni. Deşi goliţi de orice virtute şi sfinţenie, doar pentru că au vorbit şi au scris împotriva latinilor, i-au slăvit şi lăudat, înfăţişându-i în icoane, cu sărbători pomenindu-i şi venerându-i ca sfinţi".

   Prima slujbă în cinstea Sfântului a fost rânduită de fratele său Ioan filosoful. La început a fost cinstit pe 23 iunie, dar mai târziu data s-a schimbat în 19 ianuarie, în ziua în care sfintele sale moaşte au fost mutate în Mânăstirea Sfântul Lazăr din Galata. Nevoinţele Sfântului Marcu, precum şi ale ucenicului său Ghenadie, au fost recunoscute şi justificate la Marele Sinod al Constantinopolului din 1484, când numele lor au fost înregistrate ca Sfinţi Părinţi în Sinodiconul Ortodoxiei.

*********
/ spre slava lui Dumnezeu – traducere şi adaptare Lăcaşuri Ortodoxe – 2022 

Lăcaşuri Ortodoxe (spre pagina principală)

Ajutaţi Mânăstirea Halmyris

Ajutaţi Mânăstirea Halmyris

Orice sumă ca ajutor poate fi depusă prin mandat poștal.

Adresa: Mânăstirea Halmyris, Murighiol, Tulcea, România
Pr. Stareț Iov (Ion Archiudan)

Mai multe informații puteți afla pe

www.ManastireaHalmyris.ro și www.SfintiiEpictetSiAstion.ro

Transmisiuni în direct

Vă anunţăm noutăţile