Duminicã 1 ianuarie 2023

Sfântul Macedonie Pustnicul, Mâncătorul de Orz, din Siria

Sfântul Macedonie Pustnicul, Mâncătorul de Orz, din Siria
Sfântul Macedonie Pustnicul, Mâncătorul de Orz, din Siria

După Episcopul Teodoret al Cirului, din Siria:

   1. Macedonie, numit Mâncătorul de Orz - pentru că a ales acest aliment - este cunoscut de toţi, de fenicieni, sirieni, cilicieni şi de vecinii care se învecinează cu ei, dintre care unii au fost martori oculari ai minunilor săvârşite de acest bărbat, în timp ce alţii au auzit istorisiri care circulau. Nimeni nu le cunoaşte toate, oricum, însă unii aud una, alţii alta, şi, normal, apreciază ceea ce ştiu. Eu, care am cunoştinţe mai exacte decât alţii privind acest om sfânt - pentru că am avut multe îndemnuri să merg la el şi să merg des - trebuie să spun fiecare lucru, atât pe cât voi putea. I-am păstrat acest loc şi i-am rânduit istoria după mulţi alţii, nu pentru că le-ar urma în virtuţi - pentru că, s-ar fi potrivit să fie mai întâi - ci pentru că, trăind mai mult timp, a ajuns la sfârşitul vieţii sale, după cei pe care i-am amintit deja.

   2. El a avut, ca loc de nevoinţă, vârfurile munţilor; Nu s-a stabilit într-un anume loc, ci acum locuia într-o parte, mai apoi se muta în alta. Asta, nu pentru ca nu i-ar fi plăcut locurile, ci pentru a scăpa de mulţimile care-l vizitau şi-l trăgeau în toate părţile. El a continuat să vieţuiască pe calea ascetismului în acest fel, timp de patruzeci şi cinci de ani, neavând acoperiş deasupra capului, nici colibă, ci făcându-şi lăcaş într-o groapă, după care unii l-au numit "guba" - un cuvânt care, tradus din siriacă, înseamnă „groapă”. La sfârşitul acelei perioade, fiind bărbat în vârstă, a cedat celor care îl rugau şi şi-a rânduit o colibă; mai târziu, la cererea prietenilor săi, s-a folosit de bordeie care nu erau ale lui, care aparţineau altora. El a continuat să vieţuiască în colibă şi în bordeie timp de douăzeci şi cinci de ani, astfel încât vremea nevoinţelor sale a ajuns la şaptezeci de ani.

   3. Ca mâncare nu folosea nici pâine, nici frământătură, ci orz măcinat, doar înmuiat în apă; această mâncare, prin care mama mea i-a devenit prietenă, i-a fost dată foarte mult timp. Cu o singură ocazie, vizitând-o când se simţea rău şi aflând că a refuzat să ia mâncarea potrivită pentru boala ei - pentru că ea însăşi îmbrăţişase deja viaţa ascetică - el a îndemnat-o să cedeze medicilor şi să vadă o astfel de mâncare ca pe un medicament, deoarece i-a fost dată nu de dragul luxului, ci de nevoie. „Eu însumi”, a spus el, "după ce m-am folosit doar de orz, după cum ştii, timp de patruzeci de ani, ieri, când am simţit un fel de slăbiciune, i-am spus tovarăşului meu să ceară o mică bucată de pâine pentru mine şi să mi-o aducă. Pentru că mi-a venit un gând că, dacă ar fi să mor, voi răspunde pentru moartea mea, înaintea Judecătorului, fiindcă am părăsit încercările şi am fugit de ostenelile slujirii. Însă, chiar dacă un pic de mâncare ar fi prevenit moartea şi aş fi rămas agăţat de această viaţă de trudă şi greutăţi, strângând bogăţii, din acestea, aş fi ales moartea de foame, vieţii filozofice. Plin de îngrijorare în acest sens şi, dorind să smulg ghimpele gândirii, amândoi am cerut pâine şi am mâncat-o când ne-a fost adusă; şi îţi cer să-mi aduci nu doar orz, ci şi pâine". Aşa că, am auzit de la acea limbă care nu poate să mintă, că timp de patruzeci de ani a făcut ca orzul să-i fie hrana. Aceasta, în sine, este o dovadă suficientă a ascetismului bărbatului şi a iubirii de muncă.

   4. Puritatea şi simplitatea personajului său, le voim arăta din alte cazuri. Când marele Flavian fusese numit păstor pentru marea turmă a lui Dumnezeu şi a aflat despre virtutea acestui om - pentru că lauda despre el umbla prin gurile tuturor - l-a coborât de pe vârful muntelui, prefacându-se că o acuzaţie s-ar fi primit la adresa lui; în timp ce se săvârşea Sfânta Liturghie, el l-a dus la Altar şi l-a numărat în rândul preoţilor. Când, la sfârşitul Liturghiei, cineva l-a informat despre asta - pentru că era complet neştiutor privind ceea ce se întâmplase - la început, a rostit reproşuri şi s-a legat cu cuvintele de toată lumea. Apoi, luându-şi toiagul (din cauza bătrâneţii, el nu putea să meargă decât sprijinit), l-au urmat însuşi Episcopul şi toţi cei prezenţi, pentru a-l lămuri - el crezând că hirotonirea îl va despărţi de munte şi de viaţa pe care o iubea. Astfel, unii dintre prietenii săi abia dacă au putut să-i şteargă supărarea. Iar, la trecerea unei noi săptămâni, când ziua Sărbătorii Domnului a venit din nou şi marele Flavian a trimis după el pentru a doua oară, cerând să i se alăture în slujire, el le-a răspuns celor care veniseră: „Nu sunteţi mulţumiţi de ceea ce aţi făcut deja, şi doriţi să mă faceţi din nou preot?”. Deşi i-au spus că nimeni nu poate primi hirotonia de două ori, el nu a consimţit să vină până când, cu timpul, prietenii lui l-au asigurat, de mai multe ori, de acest lucru.

   5. Ştiu că, pentru mulţi, această istorisire nu va însemna ceva de admirat. Am notat-o, pentru că cred că este demnă de menţionat, ca dovadă suficientă a simplităţii gândirii şi curăţiei lui sufleteşti. Stăpânul a promis, acestui fel de oameni: „cu adevărat, vă spun”, a zis El, "dacă nu vă veţi întoarce şi să fiţi asemenea acestor prunci, nu veţi intra niciodată în Împărăţia Cerurilor". Acum, că am arătat pe scurt felul sufletului său, să arătăm sinceritatea vorbirii, care rezulta din virtutea sa.

   6. Un oarecare general, a urcat pe munte, pentru a vâna. Era însoţit de câini şi de ostaşi şi de tot ceea ce este necesar pentru o vânătoare. Văzându-l pe sfântul bărbat de la distanţă şi aflând de el de la tovarăşii săi, generalul a sărit imediat de pe calul său şi l-a întrebat ce făcea de locuia acolo. El a răspuns: „Ce ai venit să faci aici?”. Când generalul i -a spus că se află acolo la vânătoare, el a spus: „Şi eu, Îl vânez pe Dumnezeul meu. Tânjesc să-L prind, tânjesc să-L văd şi nu voi renunţa la această vânătoare nobilă". După ce a auzit aceasta, generalul a plecat, nutrind pentru el admiraţie.

   7. Cu o altă ocazie, când cetatea fusese  înnebunită de un demon malefic şi îşi revărsa turbarea asupra statuilor imperiale, generalii supremi hotărâseră să o distrugă cu totul. El a coborât de pe munte şi i-a oprit pe cei doi generali, în timp ce traversau piaţa; aflând cine era, au sărit jos de pe cai, şi-au împreunat palmele şi şi-au plecat genunchii, cerându-i binecuvântarea. El le-a cerut să-i spună împăratului că şi el este om, asemenea celor care făcuseră scandalul. „Este uşor şi simplu", a continuat el, "să refacem statuile din bronz, dar este imposibil, chiar dacă sunteţi împărat, să refaceţi trupurile pe care le sacrificaţi. Şi ce spun eu, trupuri? Nu puteţi reface niciun singur fir de păr". El a spus asta în siriacă; şi în timp ce interpretul traducea în greacă, generalii se cutremurau ascultând, şi au promis că vor transmite acest mesaj împăratului.

   8. Cred că toată lumea va fi de acord că aceste cuvinte vin de la harul Duhului Sfânt. Cum altfel ar fi putut vorbi un om care nu a avut nicio educaţie, care locuia pe vârfurile munţilor, având în sufletul său simplitate totală? Acesta este motivul pentru care, după ce a fost arătată înţelepciunea duhovnicească şi sinceritatea vorbirii, specifică unui om neprihănit - pentru că „omul drept are credinţa unui leu” - acum voi trece la minuni.

   9. Soţia unui nobil s-a îmbolnăvit de o boală gravă; unii au numit boala un atac demonic, alţii au considerat că este o boală a  trupului. Indiferent dacă este vorba despre prima sau cea din urmă variantă, era aşa: ziceau cum, deşi mânca treizeci de pui pe zi, nu putea să-şi stingă pofta de mâncare nestăpânită, ci voia mai mult de atât. În timp ce aceasta îi scârbea pe toţi, rudele ei aveau milă de ea şi s-au rugat de omul lui Dumnezeu. El a mers şi a făcut rugăciuni şi punându-şi mâna peste apă, făcând semnul mântuirii şi spunându-i să bea, a vindecat-o de boală. Şi, în aşa măsură a slăbit pofta ei de mâncare, încât după aceea o mică bucată de pui îi ajungea în fiecare zi. Acesta a fost leacul pe care l-a primit, la acea boală.

   10. O fată încă ţinută acasă a fost posedată brusc de un demon malefic. Tatăl ei s-a grăbit spre omul evlavios, cu o cerere puternică şi cu plângere, cerşind ca fiica lui să fie vindecată. După ce s-a rugat, a poruncit demonului să se îndepărteze de fată imediat. Acela a răspuns că nu intrase în ea de bună voie, ci sub constrângerea vrăjilor; el i-a spus chiar şi numele omului care îl obligase, dezvăluind că dragostea fusese cauza fermecăturii. După ce a auzit acest lucru, tatăl nu şi-a putut stăpâni furia şi, neaşteptând lecuirea copilului său, a mers la mai marele peste toţi, care conducea mai multe provincii, aducând acuzaţie împotriva respectivului bărbat şi a raportat fapta lui cea rea. Apărând înaintea instanţei, acel bărbat a negat acuzaţia, acuzându-l pe tată de minciună.

   Tatăl, care nu avea niciun alt martor care să-l ajute, decât pe demonul care intrase prin magie, l-a rugat pe judecător să meargă la omul lui Dumnezeu şi să primească dovada de la demon. Când judecătorul a răspuns că nu se poate, după legea omenească şi nici dumnezeiască, să săvârşească un interogatoriu judiciar într-un loc al pustiei, tatăl fetei a promis că îl va aduce pe evlaviosul Macedonie în sala de judecată. L-a chemat, l-a convins şi l-a adus. Judecătorul, nestând pe tronul său, nu a mai fost judecător, ci spectator; rolul judecătorului a fost îndeplinit de marele Macedonie, care a folosit puterea din el, pentru a-i porunci demonului să renunţe la  înşelarea lui şi să depună mărturie adevărată despre întreaga tragedie. Sub această putere mare, demonul a vorbit despre omul care îl obligase prin farmece şi, de asemenea, despre servitoarele care îi dăduseră fetei licoarea. Iar când începuse să povestească despre alte lucruri pe care le făcuse sub constrângerea altora - cum a ars casa unui om, a distrus proprietatea altuia şi a rănit pe altcineva - omul lui Dumnezeu i-a poruncit sa păstreze tăcerea şi să se îndepărteze de fată şi de oraş. Ca şi cum ar fi auzit porunca Stăpânului, el a făcut ceea ce i s-a poruncit şi s-a năpustit afară, dintr-o dată.

   12. Astfel, eliberând-o pe fată de acea nebunie, omul lui Dumnezeu l-a salvat şi pe nenorocit de pedeapsă, împiedicând sentinţa la moarte pe care o putea da judecătorul, acesta hotărând că nu este corect ca un om să fie condamnat la pedeapsa cu moartea, pornind de la mărturia unui demon, ci mai degrabă să-şi câştige îndreptarea prin pocăinţă. Această minune este ea însăşi suficientă, pentru a arăta cât de mare putere i-a dat Sfântului, Dumnezeu. Cu toate acestea, voi mai istorisi şi altele.

   13. O femeie dintre cele mai bogate ale nobilimii - numită Astrion - îşi pierduse minţile; nu mai reuşea să recunoască pe nimeni din gospodăria sa şi nu mai putea să mănânce şi să bea. Ea a continuat în acel delir, o perioadă foarte lungă de timp. Ceilalţi considerau că fusese vorba despre lucrarea unui demon, medicii numind-o boală a creierului. Epuizând toate căile şi niciun ajutor având, soţul femeii - Ovodianus, un curtean de cel mai înalt rang - a mers la acest om evlavios, vorbindu-i despre suferinţa soţiei sale şi cerându-i un remediu. Bărbatul inspirat a consimţit, a mers la ei în casă şi a făcut o rugăciune puternică înaintea lui Dumnezeu. După ce şi-a încheiat rugăciunea, el a făcut semnul mântuirii peste apa pe care o scosese proaspăt şi i-a dat-o s-o bea. Deşi medicul s-a opus, susţinând că bând apă rece i se va agrava boala, soţul a respins întregul ajutor al acelora şi i-a dat soţiei sale băutura. În timp ce bea, şi-a revenit în fire şi a redevenit sănătoasă: a fost eliberată total de suferinţa ei, l-a recunoscut pe omul lui Dumnezeu şi, cerându-i să-şi ia mâna de pe ochii ei, i-a aşezat-o pe gură. De atunci, a continuat să aibă o minte sănătoasă.

   14. Îmbrăţişând viaţa muntenească, un păstor aflat în căutarea oilor pierdute a ajuns la locul unde se afla omul lui Dumnezeu. Era în toiul nopţii, aşternându-se zăpadă grea. El a văzut, după cum istorisea, un foc grozav aprins înaintea aceluia şi două figuri îmbrăcate în alb care îi aduceau lemne pentru foc, pentru că, pentru râvna lui, se bucura de ajutor divin.

   15. De asemenea, primise darul profeţiei. Într-o oarecare ocazie, a venit la el un general care se distingea pentru evlavia lui. Era îngrijorat, a spus el, pentru unii bărbaţi care îi aduceau provizii pe mare, din oraşul imperial. Trecuseră cincizeci de zile, spunea el, de când părăsiseră portul şi totuşi nu mai auzise nimic despre ei. Fără ezitare, celălalt a răspuns: „O navă, prietenul meu, este pierdută, dar cealaltă va ajunge mâine în portul Seleucia”. Acesta a auzit de la acea limba sfântă, şi a aflat cum cuvintele fuseseră adevărate.

   16. Lăsând deoparte restul, voi istorisi despre ceea ce am trăit noi înşine. Mama a trăit cu tatăl meu timp de treisprezece ani fără să fie mamă de copii, pentru că era împiedicată, prin natura ei, să fie roditoare. Acest lucru nu a afectat-o foarte mult, căci, luând seama la lucrările lui Dumnezeu, ea avea credinţa că acest lucru era de folos. Însă, lipsa unui copil l-a deranjat foarte mult pe tatăl meu, care a mers peste tot, implorând pe slujitorii lui Dumnezeu să ceară copii pentru el, de la Dumnezeu. Ei i-au promis să-L roage şi să se facă voia lui Dumnezeu, dar acest om al lui Dumnezeu l-a asigurat clar că va cere un singur fiu de la Creatorul Universului şi a promis că va primi răspuns bun la rugăciunea sa. Când trecuseră deja trei ani şi asigurarea nu se împlinea, tatăl a mers din nou pentru a cere ceea ce i se promisese. Celălalt i-a spus să vină chiar soţia. Când mama mea a ajuns, bărbatul lui Dumnezeu i-a zis că va cere un copil, şi va primi unul, şi că se cade ca acel copil să fie dat înapoi Celui Care i-l va da. Când mama l-a rugat ca ea să primească numai mântuire duhovnicească şi să scape de flăcările iadului, el a răspuns: „Pe lângă aceasta, Cel Darnic vă va dărui şi un fiu, căci celor care cer sincer, el le împlineşte îndoit cererile”. Mama s-a întors acasă, purtând binecuvântarea pe care o primise prin asigurarea lui. Iar în al patrulea an al promisiunii pe care o făcuse, i-a rămas îngreunat pântecele; ea a mers la Sfântul Om, pentru a-i arăta rodul seminţelor binecuvântării Sale.

   17. În a cincea lună a sarcinii sale, a apărut însă pericolul avortării. Ea se îndrepta din nou către noul ei Elisei - afecţiunea ei o împiedica, însă, să meargă repede - pentru a-i aminti că nu voia să devină mamă de copii şi să-i amintească promisiunea. Văzând de la distanţă venirea mesagerului, l-a recunoscut şi a cunoscut cauza, căci în timpul nopţii, Stăpânul îi dezvăluise atât afecţiunea, cât şi leacul. Deci luându-şi toiagul, a venit cu acesta; la intrarea în casă, a dat, ca de obicei, salutul păcii. „Ai încredere”, a spus el, "şi nu te teme; pentru că Dăruitorul nu va anula darul, decât dacă vei încălca făgăduinţele date. Ai promis că vei da înapoi ceea ce ţi s-a dat şi că-l vei închina slujirii lui Dumnezeu". „Acesta”, a răspuns mama mea, "este şi faptul pentru care îmi doresc şi mă rog să-mi dăruiască să nasc, convinsă fiind că pierderea la naştere este de preferat creşterii copilului într-un alt mod". "Atunci, bea această apă, a spus omul lui Dumnezeu", şi vei simţi ajutorul lui Dumnezeu. Aşa că a băut, după cum o învăţase el, iar pericolul pierderii sarcinii a dispărut. Aşă au fost minunile lui Elisei al nostru.

   18. Eu însumi m-am bucurat adesea de binecuvântarea şi învăţătura lui. Pentru a mă îndemna, el îmi spunea adesea: „Te-ai născut, copilul meu, cu multă trudă: am petrecut multe nopţi cerşind asta, singur, de la Dumnezeu, ca părinţii tăi să câştige numele pe care l-au primit după naşterea ta. Aşa că, du o viaţă demnă de această trudă. Înainte de a te naşte, s-a făcut o promisiune pentru tine. Promisiunile către Dumnezeu sunt respectate de toţi şi nu trebuie atinse de nimeni. Aşadar, se cade să împlineşti, să vorbeşti şi să doreşti numai acele lucruri care Îl slujesc pe Dumnezeu, dăruitorul legilor virtuţii”. Aşa era îndemnul pe care omul evlavios a continuat să mi-l dea întotdeauna; îmi amintesc cuvintele Lui şi am aflat dar de la Dumnezeu. Iar când nu se vede îndemnul lui în acţiunile mele, cer să primesc ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciunea Lui, şi să trăiesc restul vieţii mele după sfaturile sale.

   19. Aceste istorisiri sunt suficiente, pentru a demonstra ce tip de om a fost, şi lucrările prin care a atras Harul divin. Chiar din această viaţă, încheierea nevoinţei sale a primit cinstirea cuvenită. Toţi cetăţenii şi străinii şi cei încredinţaţi să administreze marile servicii, purtându-l pe umeri, l-au aşezat în altarul martirilor biruitori şi i-au îngropat trupul sfânt, drag lui Dumnezeu, cu acei oameni evlavioşi, Afrahat şi Teodosie. Faima lui a rămas de neatins şi nici trecerea vremilor nu va putea s-o şteargă. Noi, după ce am aşezat la urmă această istorisire, ne-am umplut de mireasma ce vine din mărturisire. 

*********
/ spre slava lui Dumnezeu – traducere şi adaptare Lăcaşuri Ortodoxe – 2023, după „Istoria călugărilor din Siria”

Lăcaşuri Ortodoxe (spre pagina principală)

Ajutaţi Mânăstirea Halmyris

Ajutaţi Mânăstirea Halmyris

Orice sumă ca ajutor poate fi depusă prin mandat poștal.

Adresa: Mânăstirea Halmyris, Murighiol, Tulcea, România
Pr. Arhim. Stareț Iov (Ion Archiudean)

Mai multe informații puteți afla pe

www.ManastireaHalmyris.ro și www.SfintiiEpictetSiAstion.ro

Transmisiuni în direct

Vă anunţăm noutăţile