Sfântul Acachie Kavsokalivitul, din Muntele Athos

   Sfântul Acachie a trăit în anii întunecaţi ai ocupaţiei otomane. S-a născut imediat după anul 1630, în satul Goliţa, din Agrafa, care este cunoscut astăzi sub numele de Satul Sfântului Acachie (Agios Akakios), în Prefectura Koniţa. Părinţii lui au fost creştini evlavioşi şi plini de virtuţi, iar prin munca lor au reuşit să asigure toate cele necesare traiului, în acei ani dificili, pentru a-i creşte pe cei doi copii dăruiţi de Dumnezeu. Dar, moartea prematură a tatălui a şocat familia şi a umbrit fericirea acesteia. Anastasie - acesta fiind numele de botez al Sfântului - a rămas astfel fără tată, la o vârstă foarte fragedă. Mama a fost mângâiată de credinţa şi evlavia ei creştină profundă, asumându-şi singură povara responsabilităţii familiei şi crescându-şi copiii în învăţătura şi frica de Dumnezeu.

   De la început, cuvintele Evangheliei au mişcat inima lui Anastasie, iar flacăra iubirii dumnezeieşti i-a încălzit sufletul tânăr. El simţea cu aprindere şi sârg o înclinaţie către viaţa monahală. Pentru aceasta, se retrăgea din zgomotul lumii şi căuta liniştea locurilor pustii. Acolo, îşi închina viaţa, lui Dumnezeu, şi îşi petrecea timpul în rugăciune şi post. Curând, a decis să abandoneze complet lumea, iar când avea douăzeci şi trei de ani a plecat la Zagora, în Volos. S-a stabilit în Mânăstirea Survia, care fusese întemeiată de Sfântul Dionisie din Olimp, situată în Makriniţa, în Volos, închinată Preasfintei Treimi.

   Stareţul acestei mânăstiri l-a tuns pe Anastasie călugăr şi i-a dat numele de Acachie. În acea noapte, a avut parte şi de o vedere dumnezeiască. S-a văzut pe sine purtând o torţă aprinsă, care avea o lumină strălucitoare şi lumina întreaga zonă. În foarte scurt timp, Acachie a dobândit toate virtuţile monahale, iar sufletul său căuta liniştea desăvârşită şi ascetismul strict. Pentru aceasta, între anii 1660 şi 1670, a mers la Muntele Athos.

   Iniţial, Acachie s-a aşezat în preajma Mânăstirii Marea Lavră, retras într-o peşteră din apropierea Schitului Kavsokalivia, unde a vieţuit ca pustnic, pentru o perioadă. Acolo, a vizitat mânăstirile şi schiturile, cerând sfaturi de la călugării îmbunătăţiţi în viaţa duhovnicească. După puţin timp, în preajma Mânăstirii Dionisiu, s-a retras într-un loc şi mai scuns. El a rămas acolo mult timp şi, în fiecare sâmbătă, cobora la mânăstire şi participa la Dumnezeiasca Liturghie.
A mers, mai apoi, la Schitul Pantocrator, unde l-a întâlnit pe Părintele său duhovnicesc din Mânăstirea Survia, care venise pe Muntele Athos pentru a învăţa muzica bisericească. Apoi, cu sfatul Bătrânului Galaction, el a mers la Kavsokalivia. S-a stabilit acolo, pentru o perioadă de douăzeci de ani.

   Sfântul Acachie a avut parte de multe vederi dumnezeieşti, din partea Sfântului Maxim Kavsokalivitul (13 ianuarie). El l-a văzut pe Sfântul Maxim în veşmânt preoţesc, în timpul slujbei sfinte în Kyriakon, tămâind în jurul bisericii şi al Părinţilor, fiind urmat de alţi patruzeci de cuvioşi şi drepţi cu culioane. Când Acachie a văzut aceasta, l-a întrebat pe Sfântul Maxim: „Cine sunt aceştia, care te urmează la tămâiere?” şi, venindu-i răspuns, a aflat că erau cei mântuiţi prin el, din preajma Kavsokaliviei.

   Nevoinţele Sfântului Acachie au fost extrem de severe: în loc de pâine mânca iarbă uscată, pe care o zdrobea cu o bucată de marmură. Când a fost întrebat cât de mult ar trebui să doarmă un călugăr, el a spus că, pentru un călugăr adevărat o jumătate de oră chiar este suficientă. El a mai spus: „Pentru a birui trupul, un călugăr trebuie să exerseze două virtuţi: postul şi privegherea”. În ciuda vârstei şi a neputinţelor sale trupeşti, a fost un exemplu în acest sens. Odată, când cuviosul Părinte venea, într-o duminică, la biserica schitului, stareţul i-a înmânat toiagul său şi i-a spus: „Părinte, ia toiagul şi fii stareţ pentru toţi aceşti fraţi, până la suflarea cea mai de pe urmă”. Sfântul Acachie a sărutat mâna stareţului şi a primit toiagul, cu toată smerenia. Deşi, până atunci, cuviosul mersese sprijindu-se în toiag, din cauza vârstei sale, din acel moment, acela nu a mai purtat niciun altul.

   Sfântul Acachie a fost îndrumător duhovnicesc pentru trei noi mărturisitori mucenici: Sfântul Romano (5 ianuarie), Sfântul Pahomie (7 mai) şi Sfântul Nicodim (11 iulie).

   Pe măsură ce anii au trecut, terenul în care vieţuia Sfântul Acachie în ascetism fiind accidentat şi arid, el a fost forţat să coboare mai aproape de mare, unde se afla Schitul Kavsokalivia. Acolo, a vieţuit într-o mică peşteră, care astăzi îi poartă numele.

   Sfântul Acachie a cunoscut dinainte mutarea sa la Domnul, prezicându-le aceasta ucenicilor săi care vieţuiau lângă el. Călugărului Atanasie, care venise din Schitul Sfânta Ana, pentru binecuvântare i-a zis: "Acum Atanasie, mă duc undeva departe şi nu ne vom mai vedea. Să aveţi binecuvântarea Maicii noastre". Acestea au fost ultimele sale cuvinte. După ce a binecuvântat cele patru puncte cardinale ale orizontului, s-a mutat cu pace la Domnul, pe 12 aprilie, în Duminica Sfintelor Mironosiţe, în anul 1730, la vârsta de aproximativ 100 de ani.

   Sfintele sale moaşte pot fi venerate la Schitul Kavsokalivia şi în Mânăstirea Dionisiu. Sfântul Acachie este cinstit pe 12 aprilie, dar şi în Joia Luminată, în special în satul natal Goliţa, din Agrafa, şi în Duminica Mironosiţelor, în Kavsokalivia. El este, de asemenea, cinstit în prima Duminică din octombrie, ca unul dintre cei şapte sfinţi cuvioşi din Kavsokalivia.

 

   Schitul Preasfintei Treimi, din Kavsokalivia, este situat într-un loc foarte îndepărtat al Sfântului Munte. Părinţii de acolo au depins mult timp de colectarea apei de ploaie, pentru utilizarea ei în Schit. Cu toate acestea, la rugăciunile Sfântului Acachie, s-a găsit o soluţie mai bună: un bărbat care era priceput în săparea fântânilor s-a retras la Schit, pentru a deveni călugăr. După rugăciunea către Preasfânta Treime, Sfântul Acachie i-a spus acestui bărbat să sape într-un anumit loc, astfel încât să dea de apă. Acela a încercat, de trei sau patru ori, să sape, dar de fiecare dată totul se năruia (din cauza lucrării celui rău, potrivit Sfântului Acachie). Dar Sfântul s-a rugat şi, în sfârşit, a început ca malul să reziste. Curând, au descoperit un izvor de apă, incredibil de curat. Apa acestui izvor este cunoscută, în Kavsokalivia, drept „Apa sfântă a Sfântului Acachie”.

 

   Părinţii Schitului, drept recunoştinţă către Preasfânta Treime pentru că le dăruise apă, au sfinţit biserica principală a Schitului, închinând-o Preasfintei Treimi.

   Dacă în unele vremuri, şi chiar şi în timpul său, existau voci care sa îndemne la „moderaţie”, în sensul de a reduce asprimile pustniciei, care se spune că ar fi fost numai pentru „cei din vechime”, Sfântul Acachie a considerat că toate cele cu putinţă în vechime le sunt cu putinţă şi celor astăzi în viaţă – tuturor oamenilor, până la sfârşitul veacurilor, fără împuţinarea harului, numai că, eventual, de la caz la caz, scade râvna omului de a se asemâna cu Dumnezeu, potrivit libertăţii fiecăruia.

   Despre unele aspecte ale vieţii Sfantului Acachie, s-au păstrat manuscrise, precum PM 29 din Biblioteca Mânăstirii Simon Petru, din Muntele Athos, şi treptat au apărut publicaţii şi traduceri în mai multe limbi, el devenind tot mai cunoscut până astăzi.

   Este un exemplu de „luptător” cu gândurile, care a învins în această luptă, cu ajutorul rugăciunii inimii (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!), al postului aspru, al privegherii, al lucrării mâinilor (confecţiona linguri), al lacrimilor de pocăinţă, al ascultării şi al primirii de sfaturi, al smeritei cugetări, al cercetării vieţii sfinţilor şi al urmării poruncilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos – ca ţintă supremă.

   Iată una dintre istorisirile celui care a notat în amănunt viaţa Sfântului:
   „Citind eu înaltele şi minunatele cuvinte ale Sfântului Simeon Noul Teolog, am găsit cuvântul unde zice că dacă creştinul nu va vedea pe Hristos aici, întru această viaţă, să nu nădăjduiască a-L vedea nici în cealaltă. La acest cuvânt eu îndoindu-mă, am întrebat pe Ava al meu, Acachie. Iar Bătrânul mi-a zis:
   - Adevărat este, fiul meu, şi nu te îndoi de cuvântul Sfântului. Cu adevărat, dacă creştinul nu va câştiga, cu ochii gândului, privirea care să vadă curat pe Hristos în această viaţă, nu este chip să-L vadă nici acolo.
   Şi eu, iar voind să învăţ ceva din acelea pe care nu le ştiam, am zis:
   - Dar sfinţia ta L-ai văzut?
   Şi mi-a răspuns:
   - L-am vazut, fiul meu, nu o dată, ci de multe ori.
   - Şi ce ţi-a zis?
   Aceasta mi-a zis:
   - Urmează-Mi, Mie! Adică: Fă poruncile Mele... Dar nu, L-am urmat.
   Şi, cu aceste cuvinte, curgeau lacrimile din ochii lui, ca dintr-un izvor. Şi eu, iarăşi, cu obişnuita mea îndrăzneală, i-am zis:
   - Şi cum, Părinte, vede omul, aici, pe Hristos? Aşa, cu ochii aceştia trupeşti, sau cu gândul?
   Şi mi-a răspuns:
   - Cu gândul, dar să ştii că acela care se va învrednici de acest dar, când va avea asemenea descoperiri, vede cele cu gândul ca şi trupeşte, pentru că simţirea ochilor celor trupeşti rămâne atunci cu totul nefolosită.
   Apoi, mi-a zis:
   - Şi tu, dar, când citeşti aşa înalte cuvinte şi se îndoieşte gândul în inima ta, atunci îndată nevoieşte-te să câştigi ceva, făcând din acelea pe care le citeşti. Că dacă după întâia şi a doua dată nu vei băga seamă, apoi vine inima ta întru nesimţire şi ţi se vor părea aceste cuvinte înalte şi duhovniceşti, ca nişte basme pentru copii. Şi, fericit este unul ca acela, care aşa se va nevoi, încât se va învrednici de mari daruri”.

   Sfantul Acachie a fost cinstit drept cel mai mare pustnic al timpului său. În viaţa sa, se consemnează unele dintre ispitele care l-au pândit pe Sfânt, dar şi unele daruri ale sale, de care s-au bucurat mulţi călugări şi mireni, care l-au căutat şi l-au rugat pentru sfat şi ajutor.
   „Avea, Cuviosul, duh de pace, şi dacă pătimea cineva de pe urma gândurilor, îndată ce vedea faţa lui cea dăruită, i se potoleau gândurile rele, precum toţi ştim câţi am fost împreună şi l-am cunoscut şi o marturisim”.
   „Şi sta la rugăciune ca un stâlp neclintit, şi şezând se arăta, tot, în uimire, având sus către Dumnezeu toatâ mintea, fără să simtă cele pământeşti ale trupului, ci având în inima sa totdeauna dumnezeieştile suişuri şi cugetări ale celor ce se vor întâmpla. Şi, aşa, se făcea văzător de Dumnezeu, cu duhul şi, către oameni, prea-vesel”.
   Cunoscând aceste puţine lucruri despre un Sfânt nevoitor până spre vârsta de o sută de ani, încercat în cuptorul ispitelor şi iubitor al smereniei, „să ne smerim pe noi, pentru Dumnezeu Care S-a smerit şi S-a făcut rob pentru noi. Să ne facem, fraţilor, lesne iertători, milostivi şi cugetători de cele cereşti”, ne îndeamnă autorul vieţii Sfântului Acachie, încheind.
   „Pe scurt, să fim următori, după putinţa noastră, Cuviosului Părintelui nostru Acachie (...) şi atunci vom înţelege că nici firea n-a slăbit, nici vremea nu s-a schimbat”. „Să ne cunoaştem neputinţa, puţina credinţă şi greşitele noastre socotinţe (prejudecăţi). Şi, poate că, prin atât de puţin, ne va milui mult, Înduratul Dumnezeu, şi ne va trimite darul Său, şi va lumina cugetele noastre, spre a ne întoarce la Dânsul, să ne tămăduiască partea sufletului ce este vătămată, să putem cunoaşte cele spre folosul nostru şi să ne împuternicim spre cele bune, ca să ajungem la măsura vârstei desăvârşirii duhovniceşti a lui Iisus Hristos”. Amin.

 

*********
/ spre slava lui Dumnezeu – traducere şi adaptare Lăcaşuri Ortodoxe – 2023