Vineri 9 septembrie 2022

Naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Serghei Bulgakov)

Naşterea Domnului
Icoana Naşterii Domnului

   Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos de către Fecioara Maria (Matei 1: 18-25, 2: 1-12; Luca 2: 1-20) în Betleem este sărbătorită în ziua de 25 decembrie. Începutul acestei sărbători se află undeva în cele mai vechi timpuri ale Bisericii. În opinia generală, Sărbătoarea Naşterii lui Hristos este mai veche în Biserica Occidentală decât în cea Răsăriteană; dar acest lucru nu trebuie înţeles decât dacă ne referim la momentul sărbătoririi din 25 decembrie. În Biserica Răsăriteană ea se serba pe 6 ianuarie, până în secolul al IV-lea, fiind cunoscută sub numele de Teofanie. Această sărbătoare avea un caracter special şi era închinată nu strict amintirii Naşterii sau Botezului lui Hristos, ci în general Arătării lui Dumnezeu în Trup, revelării în, şi prin Hristos, a Harului Divin. Acesta este motivul pentru care sărbătoarea se numeşte Teofanie sau, mai precis, Arătarea (manifestarea) - Epifaneia.

   Stabilirea iniţială a Sărbătoririi Naşterii lui Hristos pe 6 ianuarie nu servea drept legătură istorică a Naşterii Domnului cu această dată, ci ca înţelegere mistică a relaţiei dintre întâiul şi Al Doilea Adam, între iniţiatorul păcatului şi morţii şi Autorul vieţii şi mântuirii. Al Doilea Adam, potrivit înţelegerii mistice a Bisericii antice, S-a născut şi a murit în aceeaşi zi în care primul Adam fusese creat şi a murit, în a sasea zi, respectiv 6 ianuarie, în prima lună a anului. Astfel, concordanţa dintre Biserica Răsăriteană şi Occidentală, privind Sărbătorirea Naşterii Domnului pe 25 decembrie, apare abia din secolul al IV-lea. După acest criteriu, sărbătoarea a fost introdusă şi în Biserica Constantinopolitană, pe 25 decembrie, pentru prima dată în anul 377, prin decretul împăratului Arcadie, după obiceiul Bisericii Romei şi prin energia şi puterea oratorie a Sfântului Ioan Gură de Aur, iar de aici s-a răspândit în toată Ortodoxia Răsăriteană.

   Însuşi subiectul Sărbătorii subliniază şi scopul stabilirii sale: amintirea şi slăvirea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos în Trup, de către Preasfânta Fecioară Maria. Acesta este primul şi scopul de bază al instituirii sărbătorii. Foarte de timpuriu, o altă idee era conectată la aceasta: stabilirea sărbătorii, în vederea dezvăluirii unei doctrine adevărate despre Întruparea şi Naşterea Mântuitorului, contrar erorilor ereticilor: ebioniţi, docetişti şi vasilidieni. Din cauza acestor false doctrine şi dată fiind sărbătoarea mare din 6 ianuarie, Biserica străveche şi-a îndreptat atenţa, în principal, asupra comemorării evenimentului Naşterii lui Hristos, ca Arătare a lui Dumnezeu în Trup. În secolul al IV-lea, odată cu apariţia şi răspândirea arianismului, un nou motiv şi cel mai puternic apărea, pentru slăvirea evenimentului Naşterii lui Hristos, în Biserica Ortodoxă. În cele din urmă, referindu-ne la sărbătoarea din 25 decembrie, Biserica a urmărit o contrabalansare a cultului păgân şi ferirea credincioşilor de a participa la el. Se ştie că, printre romani, sărbătoarea aşa-numitei "dies natalis solis invicti" [ziua naşterii nebiruitului Soare] cădea pe 25 decembrie, care servea în exprimarea ideii rotirii continue a anului, ca şi cum soarele ar fi fost reînnoit, iar ziua de dinainte era dedicată  distracţiilor nestăpânite ale oamenilor, cu divertisment pentru sclavi şi copii şi altele. Astfel, în sine, această zi era mai potrivită pentru comemorarea evenimentului Naşterii lui Iisus Hristos, Care în Noul Testament apare frecvent numit Soarele Adevărului, Lumina lumii, Mântuirea oamenilor şi Biruinţa Vieţii asupra morţii, comemorarea păgână reprobabilă fiind un motiv suficient pentru ca Biserica să o înlocuiască, cu sensul comemorării sale creştine înalte. Prin urmare, astfel a adoptat pentru această dată, străvechea Biserică, Sărbătoarea Naşterii lui Hristos.

   Afirmând credinţa noastră în marea Taină a Întrupării Domnului nostru Iisus Hristos şi condamnând toţi ereticii, care deformau această învăţătură, prin sofism, Sfânta Biserică, sărbătorind Naşterea lui Hristos, în imnurile sale descrie această sărbătoare ca pe o zi a bucuriei universale, „Că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul” (Luca 2: 10-11). Toată creaţia saltă de bucurie, pentru că Mântuitorul Domn S-a născut de dragul ei, în Betleem. Pentru fiecare dintre idolatri, înşelăciunea dispare, iar Hristos domneşte pentru totdeauna. În acelaşi timp, Sfânta Biserică ce sărbătoreşte Naşterea lui Hristos ne propovăduieşte moral viaţa sfântă a Celei vrednice să nască pe Domnul şi Mântuitorul  Hristos de dragul omenirii şi pentru mântuirea noastră, iar noi, acum, sărbătorim această Naştere a lui Hristos, Domnul, în mod firesc, trebuind să luăm în noi înşine hotărârea de a renaşte, de la o viaţă de păcat, la viaţa sfântă şi plăcută lui Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos a venit pe pământ, a intrat într-o relaţie de har cu noi - „nu se ruşinează să-i numească pe ei fraţi” (Evrei 2:11) - dar, pentru ca noi să fim vrednici de acest dialog înalt, şi de unire, pentru a nu ne îndepărta de Domnul Care a coborât din Ceruri, trebuie ca noi să părăsim întunericul păcatului şi să ne apropiem şi mai mult de lumina credinţei, de evlavie şi de faptele bune.

   Creatorul şi Stăpânul Cerului şi pământului a venit în lume nu în slavă şi măreţie, ci în nevoie, sărăcie şi umilinţă; Împăratul Care împărăţeşte şi Domnul Care domneşte primeşte nu încăperi luxoase, ci o peşteră săracă. Prin aceasta, maiestatea smereniei, sărăciei, blândeţii, simplităţii şi vătămarea mândriei, bogăţiilor, vanităţii şi luxului ne sunt arătate. Vrednici de a fi primii care să audă veştile bune ale îngerilor despre Naşterea Mântuitorului lumii şi primii care I s-au închinat au fost simplii păstori din Betleem, iar după ei înţelepţii magi perşi. Astfel, la Arătarea Mântuitorului, vedem două feluri de oameni - păstori şi magi - adică cei mai simpli oameni şi cei mai educaţi oameni. Prin aceasta, ni se arată că Domnul primeşte pe oricare dintre oameni, atunci când omul se află în legătură cu adevărata împlinire a chemării sale, cu viaţă şi conştiinţă curată.

   Înţelepciunea omenească nu este respinsă de El, dacă este capabilă să se supună inspiraţiei de sus şi să folosească cunoştinţele sale spre slava lui Dumnezeu şi folosul aproapelui. Acest lucru ne arată fiecăruia, că trebuie să ne mulţumim cu participarea noastră şi, în acelaşi timp, demonstrează că îndatoririle noastre se întrepătrund cu chemarea noastră de a fi aproape de Dumnezeu; că o astfel de lucrare, curată şi onestă, inspirată de credinţa şi încrederea în Dumnezeu - înseamnând împlinirea sfântă conştiincioasă şi deplină a datoriei, care place întotdeauna lui Dumnezeu - atrage binecuvântarea Lui; căci în ochii lui Dumnezeu lucrurile preţioase nu sunt lucrurile din exterior, strălucitoare, ci curăţia inimii şi a conştiinţei, blândeţea şi smerenia duhovnicească, supunerea şi ascultarea de Legea lui Dumnezeu, răbdarea, speranţa şi fidelitatea faţă de voia lui Dumnezeu, bunăvoinţa faţă de aproapele, urmarea necondiţionată a lui Dumnezeu în toate poruncile şi învăţăturile; că din toate poziţiile şi din orice chemare, persoana poate fi plăcută lui Dumnezeu, dacă se va face plăcută Lui în cuvânt, dorinţă şi gândire. În general, evenimentul Arătării lui Dumnezeu în trup este descris, în mod incântător, în Slujba Sărbătorii, cu toate circumstanţele din jurul acesteia, reprezentând în sine o sursă inepuizabilă de lămurire, pentru noi.

   Sărbătoarea Naşterii lui Hristos este una dintre cele douăsprezece sărbători majore. Are 5 zile, mai întâi, de înainte-prăznuire (între 20 şi 24 decembrie), şi şase zile de după-prăznuire; odovania [încheierea] făcându-se pe 31 decembrie. Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte ziua Naşterii lui Hristos ca fiind cea mai slăvită şi importantă dintre toate sărbătorile, maica tuturor sărbătorilor.

Închinarea Magilor, la Naşterea Domnului
Închinarea Magilor, la Naşterea Domnului

Închinarea Magilor

   În închinarea lor, cei trei magi - Melchior, Gaspar şi Baltazar - după ce aflaseră despre Naşterea lui Mesia, conform stelei minunate care le apăruse în faţă şi îi condusese la locul Naşterii Mântuitorului lumii, au adus lui Hristos daruri de aur, smirnă şi tămâie (Matei 2: 1-12). Se crede că aceşti magi (adică înţelepţi din orient) proveneau din Persia. Evident, ei ştiau că evreii Îl aşteptau pe Mesia. Conform părerii unora, aceşti magi erau descendenţi ai înţelepţilor babilonieni care, anterior, se aflaseră sub conducerea lui Daniel - cel ce a semănat, printre subordonaţii săi, sămânţa adevăratei credinţe şi aşteptarea lui Mesia (Numeri 24:17; Daniel 9: 24-27).

   Fiind vrednici de a se închina în faţa Mântuitorului născut, Magii, fără îndoială, se distingeau prin calităţi duhovniceşti înalte. Se vede că, în raţiunea lor şi prin acumularea de cunoştinţe omeneşti, au fost inspiraţi de evlavia şi credinţa în Mântuitorul promis şi, prin luminarea lor, au ajuns la slava lui Dumnezeu şi la propria lor mântuire. Călătoria spre închinarea înaintea Mântuitorului este mărturisitoarea credinţei, dragostei şi râvnei lor.

   Conform unor istorisiri, Magii, când s-au întors în ţara lor, şi-au schimbat viaţa, adoptând o viaţă contemplativă şi de rugăciune. Mai târziu, Apostolul Toma îi întâlnea în Partia, iar ei primeau de la el botezul, devenind propovăduitori ai Cuvântului Hristos. După mutarea lor la Domnul, sfintele lor moaşte descoperite de Sfânta Împărăteasă Elena au fost aşezate, pentru prima dată, în Constantinopol, dar de acolo au fost mutate în Mediolan (Milano), iar mai târziu la Köln. În Catedrala din Köln, vizitatorii pot vedea şi acum capetele acestor trei înţelepţi, descoperite de Episcopul Reynold de Cologne în secolul al XII-lea. În cinstea Magilor, Occidentul a înfiinţat o sărbătoarea specială, numită „Sărbătoarea celor Trei Împăraţi”, care a înlocuit sărbătoarea Teofaniei din 6 ianuarie. Printre oamenii simpli din Occident, Magii au fost cinstiţi ca protectori ai călătorilor.

Închinarea Păstorilor la Nasterea Domnului
Închinarea Păstorilor la Nasterea Domnului

Cinstirea Păstorilor care L-au văzut pe Domnul 

   Fără îndoială, Păstorii erau oameni puternic evlavioşi, adevăraţi israeliţi, care aşteptau cu nerăbdare şi îşi doreau venirea lui Mesia Cel Promis, de multe ori în liniştea nopţii, sub lumina astrelor cereşti, reflectând şi discutând cu evlavie pe marginea unor subiecte sfinte, a dorinţelor şi aşteptărilor pe care le aveau. Prin simplitatea lor, erau puternici în credinţă; prin aparenta lor nepricepere şi îndârjire, îşi curăţiseră şi înmuiaseră inimile cu frica lui Dumnezeu; prin lipsa lor de bunuri lumeşti, cu conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, îşi împlineau cu atenţie smerita lor slujire şi nu se aşteptau la o altă recompensă, în afara integrităţii lor înaintea lui Dumnezeu şi înaintea poporului.

   Pentru înfocata lor aşteptare a lui Mesia, pentru nevoinţa lor dreaptă şi sinceră, pentru împlinirea conştiincioasă a îndatoririlor pe care le presupunea slujirea lor, inspiraţi de credinţă şi de speranţă în Dumnezeu, pentru evlavia lor şi calităţile lor înalte duhovniceşti, smeriţii păstori din Betleem au primit cea mai mare milostivire de la Domnul: ei au fost primii cărora Îngerii le-au dezvăluit Naşterea Mântuitorului şi au fost primii care L-au văzut, au fost primii - în numele întregii rase umane - care s-au închinat Lui (Luca 2: 8-20).

*********
/ spre slava lui Dumnezeu – traducere şi adaptare Lăcaşuri Ortodoxe – 2022 

Lăcaşuri Ortodoxe (spre pagina principală)