Casa lui Iisus din Nazaret, în care a crescut, descoperită de arheologi

   Este posibil să se fi descoperit casa în care a copilărit Mântuitorul nostru Iisus Hristos, sub Mânăstirea Surorilor din Nazaret, în Israel, potrivit arheologului Ken Dark, citat de BAR.

   Această casă tăiată în stâncă, având şi curte, este destul de probabil casa lui Iisus din Nazaret. Excavările recente ale lui Ken Dark, din cadrul proiectului arheologic Nazaret a dezvăluit dovezi importante, care sugerează că acesta este locul în care a crescut Iisus. 

   Sit-ul de săpături situat sub mânăstire este cunoscut din anul 1880, dar nu a fost niciodată excavat profesional, până când proiectul arheologic "Nazaret" avea să-şi înceapă activitatea în 2006. În numărul din martie/aprilie 2016 al Revistei de Arheologie Biblică, sub titlul „A fost găsită casa lui Iisus din Nazaret?”, Ken Dark, directorul proiectului arheologic Nazaret, nu numai că descria rămăşiţele casei în sine, dar explora şi dovezile care sugerau că acesta este locul în care Iisus Şi-a petrecut anii în care a crescut - sau cel puţin locul care era considerat în perioada bizantină ca fiind casa copilăriei lui Iisus.

 

Cum să fi fost, oare, Nazaretul, când Iisus trăia acolo? 

   Poate părea surprinzător, dar foarte puţine lucrări arheologice au fost întreprinse în Nazaret. Cu toate acestea, un sit din interiorul Mânăstirii Nazaret, de pe strada dinspre Biserica Bunei Vestiri, poate ascunde unele dintre cele mai mari dovezi ale micului oraş care exista aici pe vremea Mântuitorului Iisus. Deşi cunoscut din anii 1880, acest lucru nu a fost niciodată publicat sau studiat corespunzător de arheologii profesionişti - până când proiectul arheologic "Nazaret" a început să excaveze, în 2006.

   Istoria începe cu descoperirea celui mai mare rezervor antic, în anii 1880, la scurt timp după ce a fost construită mânăstirea. Săpăturile au fost, mai apoi, efectuate de călugăriţe, de lucrători şi chiar de copiii din şcoala mânăstirii. Acestea au scos la iveală o arie complexă de vestigii arheologice neobişnuit de bine conservate, incluzând ziduri şi arcade din perioada cruciată, o biserică rupestră bizantină, morminte din perioada romană şi alte structuri tăiate în rocă şi construite. Maicile au organizat un mic muzeu cu vase de ceramică, monede, sticlă şi artefacte pe care le-au scos la lumină. Apoi, construirea noilor clădiri ale mânăstirii avea să ducă la dezvăluirea zidurilor unei mari biserici bizantine cu o triplă absidă, podele mozaicate policrom şi accesorii din marmură albă, reconstruită în perioada cruciaţilor.

   Oare, toată această construcţie străveche, incluzând biserici şi morminte, să indice faptul că sit-ul a fost considerat sfânt, sau cel puţin de o anumită importanţă, în diferite perioade de după Iisus? Aceasta să fi avut la bază, oare, credinţa că sit-ul avea cumva legătura cu casa lui Iisus?

   În 1936, părintele iezuit Henri Senès, care fusese arhitect înainte de a intra în Biserică, a înregistrat în mare detaliu structurile expuse anterior şi a întreprins unele săpături în continuare, deşi limitate. Din păcate, Senès nu a publicat niciodată lucrarea sa (în afara unei scurte prezentări de ghid). Dar el a lăsat o arhivă substanţială de notiţe şi desene, puţin cunoscute în afara mânăstirii, la care maicile i-au oferit accesul lui Ken Dark.

   "În 2006, am început să reexaminăm sit-ul", aminteşte Ken. Curând, a devenit clar că era vorba despre o secvenţă cronologică îndelungată a unor structuri şi caracteristici bine conservate. Aceasta includea biserici succesive cruciante şi bizantine, două morminte timpurii din perioada romană, o etapă a unei cariere la scară mică şi, cu o notă particulară, o structură rectilinie cu pereţi parţial tăiaţi din rocă şi parţial construiţi din piatră.

   Structura rectilinie era întreruptă de un mormânt datat din primul secol. Prin urmare, structura rectilinie trebuie să fi fost construită mai devreme de amintita perioadă. Că această structură este datată în perioada romană, a fost confirmat de ceramica de tip Kefar Hanania (ceramica de casă, standard, a Galileii din perioada romană), a cărei datare este cunoscută.

   Fragmentele probabile de vase de calcar indică faptul că locuitorii erau foarte probabil evrei. Vasele din calcar nu sunt supuse murdăririi, conform legii evreieşti şi, prin urmare, erau foarte populare în comunităţile evreieşti la acel moment.

  Ce fel de clădire să fi fost această structură rectilinie? Ea a fost construită prin tăierea unui deal din calcar, pe partea dinspre wadi (vale), păstrând ziduri din stâncă, independente, cu atenţie netezite, la care s-au adăugat pereţi construiţi din piatră. Structura includea o serie de încăperi. Una, cu uşa sa, a supravieţuit până la înălţimea ei maximă. O alta avea o scară ce se înălţa adiacent unuia dintre pereţii ei. Mai multe roci suprapuse se aflau într-o cameră, suprafaţa superioară funcţionând pentru a susţine o parte dintr-un acoperiş sau un foişor superior de observaţie - care, dealtfel, ar fi trebuit construit dintr-un alt material, probabil cherestea. Chiar în interiorul uşii supravieţuitoare, săpăturile anterioare au dezvăluit o parte din podeaua originală din cretă. Descoperiri asociate, inclusiv ceramică de gătit şi un fuior de tors lână, sugerau că funcţionase drept locuinţă.

   Luate împreună, zidurile s-au conformat planului unei aşa-numite case cu curte - una dintre formele arhitecturale tipice ale aşezării timpurii din perioada romană a Galileii.

   Conservarea excelentă a acestei structuri rectilinii sau a casei poate fi explicată prin istoria sa ulterioară. S-au făcut mari eforturi pentru a cuprinde rămăşiţele acestei clădiri în beciurile boltite atât ale bisericii bizantine, cât şi a cruciaţilor, astfel încât să fie protejată ulterior.

   Iniţial, sit-ul a fost utilizat pentru înmormântarea evreilor. Deşi locuirea pesate morminte era interzisă de legea evreiască, înmormântarea acolo unde cineva locuise era o altă problemă. Înmormântările au fost, de asemenea, distanţate de perioada de locuire, printr-o fază în care acolo functionase o carieră.

Este clar că această casă fusese deja dezactivată înainte ca sit-ul să fie folosit pentru înmormântări. Zona din apropiere fusese distrusă în cea mai mare parte înainte de construirea mormintelor. În consecinţă, conflictul aparent dintre locuirea în acest spaţiu şi înmormântări este unul iluzoriu.

Casa trebuie să dateze din primul secol al erei noastre sau mai devreme. În straturile de pământ asociate cu casa, nu a fost descoperit niciun vas de ceramică de mai înainte sau de după perioada romană timpurie.

 

   În 2009, o altă casă cu curte din secolul I a fost descoperită în apropiere, în cadrul unor săpături de salvare conduse de Yardenna Alexandre, de la Autoritatea Israeliană a Antichităţilor, înainte de ridicarea Centrului Internaţional Marian de lângă Biserica Buna Vestire. Acestea au dezvăluit o structură similară cu cea din Casa Surorilor din Nazaret. Diferenţa principală dintre cele două structuri este că structura Centrului Marian are mai puţine componente tăiate în rocă, fiind construită pe un teren relativ plat, mai îndepărtat de deal.

 

   În consecinţă, acum avem două case cu curte, din secolul I, în centrul Nazaretului. Acestea, împreună cu celelalte descoperiri anterioare de la Biserica Buna Vestiri, oferă dovezi ale unei aşezări evreieşti timpurii, care era mai mare şi poate uşor mai bogată decât se preconizează adesea. Astfel de dovezi ar veni în concordanţă cu ceea ce arheologii provinciilor romane din alte părţi numesc, în mod convenţional, un „oraş mic”: un sat mare, perceput poate de contemporani ca un mic centru urban, care serveşte drept centru pentru comunităţile agricole mai mici din apropiere.

 

   Nazaretul le deservea cu cel puţin trei şi, probabil, şapte, izvoare sau fântâni. Fântâna Sfânta Maria era probabil cea mai cunoscută dintre acestea. O alta este aşa-numita fântână a Apostolilor, din apropierea modernei Biserici Mensa. "Am descoperit un alt izvor în cursul lucrărilor noastre de teren la Mânastirea Surorilor din Nazaret", mai spune Dark, "rămânând accesibil până în perioada cruciată".

   O altă sursă de apă apare într-o schiţă nepublicată, din anul aproximativ 1900, aflată în arhiva Mânăstirii, unde se indică un canal de apă care duce la aşa-numita Biserică Sinagogă, la nord de mânăstire. Potrivit lui Gottfried Schumacher, în secolul al XIX-lea, localnicii ştiau despre un alt izvor, situat la sud.

 

   Faimoasa sondare a Vestului Palestinei, în anii 1870, de către Fondul de Explorare a Palestinei, înregistra o fântână în incinta franciscană a Bisericii Bunei Vestiri. În cele din urmă, în "Das Land Der Bibel" din 1923, Paul Range spune că a văzut un alt izvor la vest de oraşul vechi Nazaret.

 

   Aşezarea Nazaretului este orientată către nord. La sud, o creastă stâncoasă înaltă întrerupe deplasarea uşoară cu piciorul. La nord, însă, o plimbare relativ uşoară conduce către Nahal Zippori, valea largă dintre Nazaret şi oraşul roman Sepphoris (Zippori în ebraică). Această vale este bine scăldată de pârâul, care curge prin centrul său, şi de numeroase izvoare şi câteva râuleţe de pe versanţi. Partea din Nahal Zippori, cea mai apropiată de Nazaret, era probabil partea agricolă a aşezării.

 

   Între 2004 şi 2010, proiectul arheologic Nazaret a examinat un transeu lărgit în Nahal Zippori. "Am identificat o serie de sit-uri timpurii din perioada romană necunoscută anterior, probabil ferme şi sate mici, care (cu doar două excepţii) nu aveau niciun material pre-roman. La câteva sit -uri am găsit şi dovezi ale unor cariere.

   În acest moment, putem cunoaşte, deci, câte ceva despre identitatea culturală a celor care trăiau în Zippori Nahal la acel moment.

 

   Toate sit-urile de pe partea de sud a văii, mai aproape de Nazaret, au scos la iveală ceramică de tip Kefar Hananya. Unele aveau, de asemenea, tipul de vase din calcar asociate cu aşezările evreieşti. Cu toate acestea, toate cele de pe partea de nord a văii, mai apropiate de Sepphoris, aveau o gamă mult mai largă de artefacte, incluzând ceramică roşie importată.

   Comunităţile mai apropiate de Sepphoris au îmbrăţişat, aparent, lumea culturală a provinciilor romane; cele mai apropiate de Nazaret aleseseră o cultură materială strict evreiască, denotând poate o atitudine mai conservatoare în ce priveşte credinţa religioasă şi conceptele de puritate şi respingerea culturii „romane” în ansamblu.

 

   Nicăieri în Imperiul Roman nu există o astfel de graniţă aparent clară între oamenii care acceptau şi cei care respingeau cultura romană, nici chiar de-a lungul frontierelor romane imperiale. Acest lucru sugerează că zona Nazaretului era neobişnuită, prin puterea sentimentului său anti-roman şi/sau prin puterea identităţii sale evreieşti. De asemenea, sugerează că nu a existat nicio legătură strânsă între Nazaret şi Sepphoris, în perioada romană timpurie. Poate că aceste locuri ocupau roluri focale în „sisteme de aşezare separate”, de o parte şi de alta a văii.

 

   Unele studii recente susţineau că cultura romană a Sepphoris-ului, din apropierea Nazaretului, ar fi jucat un rol important în viaţa lui Iisus. Sepphoris-ul, cu străzile sale căptuşite cu magazine, casele de oraş, cu mozaic, şi clădirile publice monumentale, ar putea părea iniţial să susţină această afirmaţie. Dar Sepphoris-ul văzut de vizitatorii de astăzi este în mare parte o construcţie ulterioară. Doar o foarte mică parte cunoscută a Sepphoris-ului poate fi atribuită cu certitudine începutului primului secol.

   Dovada din secolul I pe care o avem din Sepphoris sugerează un centru urban cu o funcţie administrativă, locuinţe şi clădiri publice. Este posibil să fi fost relativ cosmopolit, în sensul că era deschis culturii provinciale romane, dar găzduia o comunitate evreiască.

   În schimb, Nazaretul era un centru local fără capcanele culturii romane, poate analog Capernaum-ului sau Horazin-ului din apropiere, prin dotări şi mărime, mai degrabă decât Sepphoris-ului (care, întâmplător, nu este menţionat în Noul Testament). Descrierea din Evanghelii, a Sinagogii din Nazaret (Marcu 6: 1–6; Matei 13: 54–58; Luca 4: 16-30), prezintă exact genul de clădire la care ne-am aştepta într-un „oraş mic” provincial roman timpuriu. Un astfel de oraş mic era, de asemenea, un fel de loc în care te puteai aştepta să găseşti un meşter rural - un teslar (Marcu 6: 3; Matei 13:55) - ca Iosif.

   Aceste dovezi sugerează că copilăria lui Iisus s-a petrecut într-o comunitate evreiască conservatoare, care avea contact restrâns cu cultura elinească sau romană. (Este extrem de puţin probabil să fie genul de loc în care, după cum au argumentat unii, s-ar fi întâlnit filozofia „cinismului”.)

   Nimic din toate acestea, desigur, nu are vreo legătură explicită cu Iisus. Cu toate astea, există posibilitatea unei conexiuni. O notă a unui pelerin din secolul al şaptelea, cunoscută sub numele "De Locus Sanctis", scrisă de Adomnan din Iona, descrie două mari biserici din centrul Nazaretului. Una este identificabilă cu Biserica Bunei Vestiri, situată chiar pe strada modernă a Mânăstirii Surorilor din Nazaret. Cealaltă se afla în apropiere, fiind construită peste arcade care includeau un izvor şi rămăşiţele a două morminte, "tumuli", în „latina insulară” a lui Adomnan. Între aceste două morminte, ne spune Adomnan, se afla casa în care a crescut Iisus. De aici derivă şi numele mai recent al Bisericii pe care Adomnan o descrie: Biserica Creşterii", adică „Biserica creşterii lui Hristos", a cărei locaţie s-a pierdut.

   La Mânăstirea Surorilor din Nazaret, există dovezi ale unei mari biserici bizantine, cu un izvor şi două morminte în cripta ei. Casa din primul secol descrisă la începutul acestui articol, probabil o casă cu curte, se află între cele două morminte. Atât mormintele, cât şi casa erau decorate cu mozaicuri din perioada bizantină, ceea ce sugerează că aveau o importanţă deosebită şi, eventual, erau venerate. Doar aici avem dovezi cu toate caracteristicile pe care "De Locus Sanctis" le atribuie Bisericii Creşterii, inclusiv casei.

   A fost aceasta casa în care a crescut Iisus? Este imposibil de spus, luând în calcul strict argumentele arheologice. Pe de altă parte, nici nu există vreo motivaţie solidă pentru care o astfel de identificare să nu fie cumva valabilă. Ceea ce putem spune, este însă că această clădire se află probabil acolo unde constructorii bisericii bizantine credeau că Iisus şi-a petrecut copilăria în Nazaret.

***

Ken Dark a obţinut Doctoratul în Arheologie şi Istorie, la Universitatea din Cambridge. După ce a predat la Cambridge, Oxford şi Reading, ocupă funcţia de director al Centrului de Cercetare pentru Studii din Antichitatea Târzie şi Bizantine, la Universitatea din Reading. Dark a săpat în Nazaret, Istanbul şi diverse sit -uri din Marea Britanie.

*********
/ spre slava lui Dumnezeu – traducere şi adaptare Lăcaşuri Ortodoxe – 2022